Piata Victoriei, str. Grigore Alexandrescu, nr. 1

Termenul de artă contemporană se referă în special la arta zilelor noastre. Uneori istoricii francezi folosesc termenul artă contemporană pentru a defini perioada scursă de la Eugene Delacroix până în prezent, totuşi majoritar este folosită accepţiunea anglo-saxonă a termenului şi anume artă produsă în prezent; muzeele de artă contemporană cosideră la producţia artistică succesivă celui de Al Doilea Război Mondial.Faptul că o operă de artă este creată astăzi nu este suficient pentru a-i oferi acesteia statutul de arta contemporană. Astăzi sînt create opere de artă care respectă întocmai metodele şi tehnicile folosite de artişti din diverse epoci anterioare.

Arhitectura contemporana

 La sfarsitul anilor 60, societatea occidentala trece printro perioada de schimbari profunde, marcate si de protestele studentesti care, din campusurile universitatilor americane, se vor raspnadi cu repeziciune in toata Europa. Aceasta criza coincide si cu incheierea primei faze a industralizarii, process care se realizeaza in secolul XX in Statele Unite ale Americii si in principalele tari europene, influentand in mod decisive experimentele de arhitectura. Incercarea de omologare a productiei edilitare, mai précis cautarea unor solutii in masura sa rezolve orice problema prin intermediul asa numitelor standarde, isi arata limitele si provoaca o criza a principiului rationalismului si a intregului system stilistic al International Style. In esenta, artistii incep sa revendice capacitatea creatoare, care cu greu poate fi adusa la o „forma” oricat ar fi aceasta de complexa. O ampla dezbatere domina perioada anilor 60 in intreaga lume, implicand si problematici legate de rolul social si cultural al unui arhitect. Socetatile occidentale dobandesc in acest moment constiinta fragilitatii premiselor tehnologice ale rationalismului. Se simte nevoia unei revizuiri structurale radicale si punerea in aplicarea a unor noi interventii si metode de proiectare, in concordanta cu o civilizatie definita deja ca „postindustriala”. Intre anii 70 si 90, pana in progul anului 2000, se dezvolta, asadar, limbaje stilistice multiple, ai caror promotori sunt noile generatii de arhitecti.

Postmodernismul

Postmodernismul, prima miscare relevanta, nascuta in jurul anului 1975 si continuand pana la sfarsitul anilor 80, se indeparteaza de schemele rigide ale rationalismului, recuperand o relatie istorica cu formele, dar dintr-o perspectiva plina de ironie si deziluzie ce decurge din conceptia ca activitatea de a contrui poate avea o componenta ludica.

Originile

Termenul postmodern, aplicat pentru prima oara in arhitectura in 1975 de teoreticianul Charles Jencks si arhitectul Robert A. Stern, fusese adoptat anterior de critica literara pentru a indica recuperarea genului povestirii, structurat sub forma unei constructii organice care sa restituie cuvintelor sensul lor. Precedentele cele mai indepartate ale acestui stil de arhitectura au fost identificate in „traditionalismul” anilor 20. Cu toate acestea, dupa cum am vazut si explicat deja, preluare limbajelor locale  sau legate de o perspectiva istorica, in combinatie cu tehnicile si logica constructiva moderna, constituie o exigenta care se simtise deja in Italia anilor 59 si, la putin dupa aceea, si in Statele Unite ale Amercii.

Protagonistii

 Un teoretician al aspiratiilor postmodernismului este americaul Robert Venturi, autor, in 1962, al unui eseu asupra complexitatii si contradictiilor arhitecturii moderne (publicat abia patru ani mai tarziu). In cadru miscarii postmoderne se va afirma reactia fata de International Style. To in directia postmodernismului se indreptase si Philip Johnson, arhitect cu vederi largi care a colaborat la realizarea Seagram Building, exemplu elocvent de International Style. Aceasta tendinta este evidenta in operele din anii 70, precum Roofless Church din New Harmony, unde referinta la corturile tradionale ale indienilor din America se inscrie in cadrul istoricismului. Spre sfarsitul anilor 70, cand realizeaza AT&T Building la New York, arhitectul american creeaza unul dintre edificiile culte ale limbajului postmodern. Adevarata inovatie consta in raportul dialetic dintre modernitate si istorie, conferind un aer retro si elegant imaginii zgarie-norului. In loc sa fie o emblema a modernitatii, aceasta poate fi definit drept o cladire istorica, chiar daca istoria in cauza este cea a Amercii, tara care, mai mult decat oricare alta la acea vreme, parea sa se proiecteze in viitor.

Primul care a introdus in limbajul de arhitectura contemporan stilurile instorice (clasicism, baroc, neoclasicism), fie si cu o intentie provocatoare, a fost Charles Willard Moore (1925-1995). Cu celebra Piata Italia, conceputa pentru comunitatea italiana din New Orleans, in amintirea tarii de origine, Moore recreeaza un loc al nostalgiei, cu o infatisare Kitcsh si, tocmai din acest motiv, cu atat mai autentic: precum domnul din Milano cu bila de sticla sau turnul din Pisa, iluminat pe dinauntru Jencks remarca : „O cladire postmoderna este, pe scurt, o cladire care comunuca simultan la cel putin doua in acelasi timp: celorlati arhitecti si unei minoritati care intelege semnificatia propriei arhitecturi, si unui public mai vast sau locuitorului din acesl loc pe care il intereseaza alte probleme, precum comfortul, constructia traditionala si stilul de viata. „ Pe aceste ambiguitati mimeaza poetica postmodernismului, a carei celebrare oficiala se regaseste in „Strada Novissima”, a lui Hans Hollein (1934), prezentata la Bienala de la Venetia care a fost condusa de un arhitect italian – Paolo Portoghesi. Chiar acesta a fost cel care, gratie si studiilor sale asupra secolului al XVII-lea in Italia, a repropus valoarea istorica a traditiei ca materie de arhitectura pentru noi creatii. O asemenea conceptie ii va permite sa dea curs noilor exigente ale comunitatii mulsulmane din Roma, realizand celebra si grandioasa moschee din Centru Cultural Islamic.

In aceeasi directie,dar intrun context omogen,se incadreaza si arhitectura multiforma a englezului James Stirling (1926-1992),care reuneste forme instorice consacrate,precum turnul,in noua Staats-gallery si in scoala de muzica din Stuttgart,concepute ca elemente ale aceluiasi complex arhitectonic.Marele depozitar al memoriei este orasul insusi.

In Schutzenstrasse din Berlin,italianul Aldo Rossi citeaza din trecut ca si cum arhitectura insasi ar fi cea care s-ar povesti. Astfel fatada cladirilor poate prezenta rigoarea severa a celor din Florenta secolului al XVII-lea.

Poetica postmoderna este atat de flexibila, incat permite evolutii cu totul neasteptate. Este ceea ce se petrece, spre exemplu, in cazul Humana Building a americanului Michael Graves, care deplaseaza centru cautarilor de arhitectura din domeniul citarii in cel al reinventarii. Efortul, incununat de succes, consta in renuntarea la aspectul rece al zgarie-norului „forma de cutie” in favoarea unei alte forme, emotinanta si surprinzatoare.

Deconstructivismul

 Termenul „deconstructivism” se refera la metoda de analizare a textului introdusa de filiozoful francez, Jacques Derrida cu care au colaborat, in momente diferite, arhitecti precum elvetianul Bernard Tschumi (1944) si americanul Peter Eisenman (1932). Intr-un eseu din 1984, Derrida rastoarna expresia destruktion (distrugere), folosita de Heidegger, pentru a-i atribui semnificatia pozitiva de „deconstructie”. Procedeul prin care, in analiza textuala, se dezvaluie „constructiile” artificiale, adesea inconstiente, si oricum, intodeauna implicite.

Dezvoltandu-se incepand cu jumatatea anilor 80, conceptia legata de deconstructivism ( nu a fost nici o miscare si nici un stil propriu-zise, avand baze mai degraba filiozofice decat teoretice) isi face intrarea oficiala in istoria arhitecturii in anul 1988. In vara acestui an, Philip Johnson si Marc Wigley amenajeaza, la Museum of Modern Art din New York, expozita cu titlu Deconstructivist Architecture, in timp ce, cu cateva luni in urma, la Tate Gallery din Londra avusese loc deja primul International Symposium on Deconstruction, deschis nu numai arhitectiilor, ci si artisilor, in general.

Precedentele

 Desi expozitia din New York plaseaza nasterea si dezvoltarea deconstructivismului in anii 80, trebuie sa consideram ca antecedente semnificative lucrarile pentru Site Incorporated ( Sculpture in the Environment), societatea intemeiata de James Wines (1932) in anul 1969.

Arhitectul din Ilionis definea drept de-architecture o arta expresiva, bazata pe ironie, ce nu dispretuia limbajele extreme, precum benzile de senare, si punea in discutie logica de fied a consumismului american. Pentru lantul de supermarketuri Best Products, SITE inventeaza cladiri care par a fi in ruina: la sediul supermarketului din Houston, inaltul zid exterior este stirbit si pare gata sa se prabuseasca, in timp ce la sediul din Sacramenro, la ora deschiderii, se asista la probusirea aparenta a uni colt al cladirii, care se desprinde si se transforma in intrare.

Protagonistii

Frank O. Gehry, Peter Elisenaman, Bernard Tschumi, Zaha Hadid.

 

Articol de : Arh . P.A.M.

Cautari Frecvente:

  • arhitectura contemporana

Posteaza un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*

css.php